Acolo unde se termină asfaltul
Sau: cum am filmat un proces care nu trebuia filmat, și ce a rămas din asta.
Există un moment, undeva la mijlocul oricărei decizii bune, în care nu știi dacă e o decizie bună. Eu am petrecut acel moment în aproximativ trei secunde. Robert m-a sunat în Martie 2025 și m-a întrebat dacă vreau să filmez un documentar despre noua lui piesă de teatru. Am zis da înainte să termin de procesat întrebarea.
Asta e, probabil, cea mai onestă descriere a modului în care s-a născut Acolo unde se termină asfaltul.
„Asfaltul" sau „lumea", în fond același lucru. Dar „lumea" suna distopic, și nu știam dacă filmul avea nevoie de asta.
Inițial filmul se numea Acolo unde se termină lumea. Robert Balan, regizorul piesei, mi-a spus că vrea ca titlul documentarului să fie cel din textul de prezentare al spectacolului. Și da, asfaltul și lumea sunt aproape același cuvânt, dacă stai să te gândești. Dar „lumea” mă ducea într-un teritoriu mai distopic decât voiam să merg. Sau decât știam că trebuie să merg. Așa că am adoptat „asfaltul” repede și nu am mai stat să mă întreb dacă e bine.
Regie, scenariu, operator, sunet, editor. În ordinea în care intră panica.
Când am acceptat proiectul, știam că trebuie să mă ocup de tot. Nu era o noutate. Lucrasem cu Robert și înainte, la Dreamz, unde m-am ocupat de lumini și sunet. Dar acolo era altceva. Sau același lucru, complet diferit. Cel mai ciudat exercițiu mental pe care l-am făcut la început: m-am imaginat filmând un podcast. Eu cu un recorder audio, camera mă urmează pe mine. Ideea era să am o logică de mișcare, să știu de ce mă aflu unde mă aflu, de ce camera e acolo unde e. Singurul defect al acestei teorii e că la un podcast nu există nimeni altcineva în cameră decât tine și omul cu care vorbești. La repetiții există actori, un regizor, o echipă întreagă, și toți fac lucruri care nu au nicio legătură cu faptul că eu sunt acolo cu un obiectiv îndreptat spre ei. Am vrut să fiu invizibil. Nu am fost.
Trei lucruri voiam să fac. Două și jumătate au ieșit.
Primul: să înregistrez momente importante din procesul de lucru al lui Robert și al echipei Ceilalți. Nu știam la ce să mă aștept, dar aveam un an de referință, repetiții, dinamici, cum arată o sală de teatru când se construiește ceva în ea de la zero. Al doilea: să fac un film care să-mi placă mie. Să folosesc tot ce știam. Problema cu „tot ce știam” e că nu știam tot. Am ajuns să aflu lucruri noi în timp ce filmam, ceea ce e amuzant dacă nu ești tu cel care descoperă că improvizează în timp real. Al treilea lucru: să fac un film pentru public. Pentru oameni interesați de teatru, de actori, de regizori și de cum lucrează ei. Îmi spuneam, în timp ce mă plimbam cu camera prin București prin centru, că fiecare imagine pe care o fac e un răspuns la o întrebare pe care n-o formulase nimeni. Nu știu dacă a funcționat. Am primit mai multă atenție decât îmi place să primesc, la Londohome.
Îmi spuneam că fiecare cadru e un răspuns la o întrebare pe care n-o formulase nimeni. Nu știu dacă am ales imaginile potrivite.
Cadrele de la început. Și cadrul care nu a ajuns în film.
Nu îmi plac cadrele exterioare de la începutul filmului. Îmi aduc aminte că aveam alte cadre, mai bune, pe care nu le-am folosit. Nu știu de ce am ales ce am ales. Probabil că în momentul editării mi s-a părut că funcționează. Am sigur cel puțin un cadru care trebuia să fie în film și nu a ajuns. Ăsta e lucrul cu editarea: alegi, și unele alegeri le înțelegi abia după șase luni, când te uiți din nou și vezi ce ai ratat. Nu e tragedie neapărat. Dar rămâne acolo.
Acum, după șase luni.
În decembrie anul trecut (bineînțeles) au venit prieteni la Londohome să vadă filmul. A venit și o parte din echipa Ceilalți. A mers. Atât. Echipa Ceilalți se pregătește să pună din nou în scenă piesa în acest an. Filmul există în continuare, deci are sens să fie mai mult decât un link de youtube. Nu știu dacă asta îl face mai relevant sau dacă relevanța e un cuvânt care se aplică unui documentar despre repetiții. Dar e un motiv bun ca oricare altul. Nu știu ce înseamnă asta, probabil nimic. Știu că filmul e sincer și că am filmat ceva real. Există cel puțin un cadru în el de care nu sunt nemulțumit. Poate că asta e suficient. Poate că nu e. Singura metodă să aflu e să-l vadă cineva.
Spectacolul Ceilalți a pornit de la o întrebare simplă și incomodă: ce se întâmplă cu oamenii pe care România i-a uitat în sate goale. Textele sunt scrise de Matei Florian, regia și dramatizarea aparțin lui Robert Bălan, iar pe scenă sunt Adrian Anghel, Cristina Toma, Corina Ciontu, Laurențiu Bănescu și Rolando Matsangos. Scenografia e semnată de Maria Nicola. A avut premiera în Iunie 2025 la Teatrul Masca din București și a intrat imediat în competiția Bucharest Fringe, unde Robert Bălan a câștigat premiul pentru regie și Laurențiu Bănescu pe cel pentru cel mai bun actor. După reprezentații în București, Cluj-Napoca și Timișoara și prezența la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iași, spectacolul e acum în turneu național prin Târgu Mureș, Târgu Lăpuș, Satu Mare, Sibiu, Câmpulung Muscel, Sfântu Gheorghe și Focșani.