Aurelia Mihai: Monuments In Time
Unele lucruri stau mai mult ca altele în gândurile noastre. Se impregnează în memorie și răsună de acolo în prezent. Nu știu de ce se întâmplă asta, dar câteva cuvinte spuse de artistul Vladimir Jeric Vlidi în timpul performance-ului său din Sala Stere Popescu din 2019 m-au împins să scriu acest text. Era o seară agitată, un maraton de performance organizat de tranzit.ro București unde douăzeci de artiști, unul după altul, prezentau ceva: un text, un discurs, video, meditație ghidată, poezie.
Prezentarea lui Vladimir era situată undeva spre final, iar publicul era deja obosit, dar în continuare interesat de eveniment. Nu ne cunoșteam și știam destul de puține lucruri despre artist. Trebuia să știu câte ceva despre el și ceilalți, pentru că fusesem invitat să documentez evenimentul, să realizez un film documentar. Tranzit.ro București a fost și continuă să fie, pentru mine, un adevărat erou local. Este o organizație artistică ce a reușit să îmi capteze atenția încă de la început, abordând subiecte și teme pe care mi le doream să le explorez.
A fost o oportunitate pentru mine să realizez acel film documentar, un fel de big break. Fiecare artist avea un timp fix în care putea să-și prezinte lucrarea, iar zumzetul prietenilor lui, al celorlalți artiști, îmi părea îngrijorător. Vladimir avea tendința să se întindă, să depășească timpul alocat, iar în contextul maratonului și al răbdării publicului, acest lucru era un mare pericol. Sau… nu știu, probabil că percepția mea exagerează, dar așa mi s-a părut mie. I don’t know if you noticed, but the internet has shrunk considerably – Nu știu dacă ai observat, dar internetul s-a micșorat considerabil. Afirmația asta mi-a rămas în minte mult timp după performance. Era perioada când Sam Altman și echipa OpenAI lansau prima versiune de ChatGPT care chiar funcționa și putea fi folosită de public, versiunea 2.
Internetul inițial era format din mai multe servere de web, care serveau site-uri, fișiere, buletine boards (forumuri), chat-uri folosind protocoale de bază precum HTTP, FTP, Telnet, IRC. Existau servere care aparțineau campusurilor universităților tehnice, sau de artă, ale corporațiilor, dar și o mulțime de servere personale, de self-hosting, deținute de oameni ca tine sau ca mine care erau interesați să se exprime în acest nou mediu. Internetul era plin de website-uri personale, până la un moment. Momentul rețelelor de socializare și al controlului în masă. Despre acest “shrunken internet” – internet micșorat vorbea Vladimir într-un ton glumeț și, din cauza timpului restrâns, ușor de trecut cu vederea și uitat.
Ce legătură au două paragrafe despre niște amintiri din 2019 cu evenimentul artistei Aurelia Mihai: Monuments In Time de la Institutul Goethe? În timp ce navigam, sau mai bine zis, uitam în gol pe pagina principală a Facebook-ului (“timeline”), am observat un titlu de eveniment: Moments in Time. Am deschis evenimentul într-un tab nou și am început să citesc textul inclus: hmm, artist care lucrează cu elemente din cinematografie, în care analizează umanul; parcă mă descria pe mine. Născut în ’68. Ah, altă generație, deci trebuie să fie interesant, în niciun caz ceva asemănător cu ce fac eu. Realizez că nu am făcut altceva decât să citesc pe sărite și neatent.
Titlul evenimentului era, de fapt, Monuments In Time; este vorba despre monument, mit și identitate culturală. Încep să devin din ce în ce mai puțin interesat; nu îmi place patriotismul, abia supraviețuiesc în această țară, România, dar totuși elementele sociale critice promise de expoziție mi se par atrăgătoare. Nu vreau să mă repet, dar și prezentarea artistei Aurelia Mihai – cunoscută pentru operele sale ce îmbină artele vizuale și cinematografice – mă fac să vreau să ajung la vernisaj.
29 august, am ajuns la Goethe-Institut București, o clădire din sticlă, metal și beton pe strada Calea Dorobanți. Inițial, strada avea două sensuri de circulație pe carosabil, dar între timp a devenit sens unic, cu acces în sens invers doar pentru autobuze și mașinile cu CD la număr. Nu este însă o problemă, am venit pe jos. Observ un afiș al evenimentului și realizez încă o dată că este vorba de Monuments, nu Moments; mă amuz în sinea mea și merg mai departe. În sala principală sunt surprins de public și de o discuție oficială în limba engleză. Știam că este deschiderea expoziției, vernisajul, dar nu credeam că va fi prezentă artista și curatoarea evenimentului, lucru care mi-a schimbat programul. Tema mea pentru acel eveniment era să înregistrez sunet și video pentru a realiza niște cărți poștale virtuale. Am înregistrat puțin și m-am oprit. În schimb, am captat câteva cadre foto.
M-am bucurat să fiu în prezența artistei Aurelia Mihai; a fost o surpriză care a augmentat expoziția alcătuită din printuri textile de dimensiuni mari și o proiecție video. Erau expuse câteva lucrări noi, pe care le-am văzut prezentate pe site-ul artistei. Voiam să văd în special “The Black Square”. Mi-au trecut mai multe gânduri prin minte când am văzut video-ul. Mi-a creat un conflict conștient, care îmi place, o luptă între bine și rău, între zgomotul deranjant, poluant chiar, al reparației asfaltului și simbolismul pătratului negru, al culorii roșii.
Expoziția în sine prezenta instalația video LUPA, imagini și un documentar scurt-mediu-metraj despre urma lăsată de Lupa Capitolina. Expoziția a devenit repede foarte serioasă, la fel ca trecerea din eronatul meu “Moment” către “Monument”. Am realizat că nu am ce să spun sau să întreb, ci doar să ascult și să privesc. Evenimentul este compus din două elemente: cel de la Goethe-Institut, dar și o viitoare expoziție la galeria Sector 1 – Monumente Vii, care se deschide pe 5 septembrie, dar și un artist talk al Aureliei Mihai, în dialog cu curatoarea Cristina Bută, care va avea loc pe 3 septembrie, la ora 19:00, la Goethe Pavilion.
Experiența de la Goethe-Institut m-a făcut să realizez cât de important este să fim deschiși la nou și să căutăm mereu să înțelegem perspectivele diferite, chiar și atunci când acestea par să nu rezoneze imediat cu noi. Expoziția Aureliei Mihai a fost mai mult decât o simplă prezentare artistică; a fost o provocare la reflecție și introspecție, un prilej de a ne pune întrebări despre identitatea noastră culturală și despre modul în care percepem trecutul și prezentul. În final, am plecat de acolo cu mai mult decât am venit, cu gânduri și emoții care vor continua să reverbereze în mine, la fel ca acele cuvinte ale lui Vladimir Jeric Vlidi, păstrându-se vii în amintire, într-o rețea a propriei mele minți, care va continua să se extindă.
